Insula de sub mare - Isabel Allende

In Insula de sub mare, Isabel Allende reuseste sa contureze inca un personaj feminin puternic - scalva creola Zarite, cunoscuta mai ales sub numele de Tete.

Ca de obicei, cartea lui Allende prilejuieste inca o minutioasa prezentare a contextului istoric - insula Saint-Domingue, actuala Haiti, in 1700 - 1800, o colonie franceza in care sclavagismul imbraca una dintre formele extreme. Negrii conteaza doar ca numar, individualitatile sunt eliminate si vanate, pentru ca singurul rol al lor este acela de a munci, beneficiind in schimb doar de mici momente de relaxare si doar cu acordul stapanilor.

Tete este  guvernanta a copilului plantatorului Touluise Valmorain, devenita totodata si obiectul sexual al acestuia. Pentru Valmorain sclava e doar o femeie fara niciun drept, care nu ar trebui sa aiba niciun fel de aspiratie. Vietile lor se intrepatrund si desfasurarea evenimentelor ii face dependenti unul de celalalt, in diverse contexte. Stapanul va accepta cu greu dorinta acesteia de emancipare, de libertate si asta doar datorita faptului ca este nevoit sa o faca.

Pe langa perspectiva lui Tete asupra libertatii si dragostei, cartea abordeaza intr-un mod atractiv traseul istoric al Haiti-ului, eliberarea de sub stapanirea Frantei, traseul istoric al New Orleans-ului si relatiile dintre diferitele categorii sociale. Sunt prezente totodata elementele suprarealiste din alte carti - zeitatile negrilor, care ii patrund si ii ajuta sa se rupa de lumea reala si sa devina mai puternici.

Insula de sub mare apeleaza uneori la personaje care par desprinse din alte creatii ale lui Allende - cum ar fi Gambo, fostul sclav care se elibereaza si devine erou, insa ramane o creatie originala si o lectura extrem de placuta. Poti sa o cumperi de aici.

The Hunt

Un film danez, iesit putin din tiparele cu care incepe sa obisnuiasca cinematografia nordica. Subiectul nu este unul nou, din contra tema abuzurilor sexuale asupra copiilor fiind din ce in ce mai dezbatuta in ultimii ani. 

In schimb The Hunt (Vanatoarea) vine cu un mod de abordare original - ce se intampla daca presupusul agresor este de fapt o victima a minciunilor unui copil. Poate un copil sa minta? Societatea tinde sa nu accepte o astfel de varianta, mai ales intr-un aspect atat de delicat.

Lucas este educator intr-un sat din Danemarca, relatia sa cu copii fiind una excelenta. Micuta Klara se ataseaza de Lucas, pana la punctul la care ajunga sa nu inteleaga relatia dintre ei si sa ii dea o conotatie ciudata. Atunci cand acesta ii explica ca micile cadouri, cum ar fi inimioarele, ar trebui sa fie pentru colegii sai baieti si nu pentru el insusi, Klara neaga totul. Alege calea unei mici razbunari, nevinovate in viziunea sa - vorbeste despre Lucas ca despre un barbat care s-a expus in fata ei, despre penisul sau ca o undita. Toate acestea nu sunt intamplatoare, sursa de inspiratie fiind discutiile fratelui sau adolescent cu prietenii lui.

Educatoarea careia Klara i s-a destanuit nu ii da nicio sansa lui Lucas si califica totul ca un abuz evident. Zvonul se intinde rapid in mica comunitate, conducand la o adevarata paranoia. Lucas este atacat, i se refuza accesul in magazin si toti prietenii ii intorc spatele, neacordandu-i vreo sansa sa se apere. Cel mai invesrunat este chiar tatal Klarei, Theo cel mai bun prieten al lui Lucas. Atitudinea acestuia este perfect explicabila pana la un punct, nefacand altceva decat sa-si protejeze familia.

Mergand pe un subiect atat de dezbatut, The Hunt reuseste sa surprinda gradul ridicat de superficilatitate al societatii contemporane, usurinta cu care adopta solutiile usoare, caile batatorite si sigure. Ciudat cum reputatia unui om poate fi distrusa de la minciuna unui copil. Chiar daca Klara a incercat sa isi indrepte greseala si sa spuna adevarul, nu au fost multi dispusi sa o asculte, pentru ca evident memoria copilului devenise selectiva si respingea acele lucruri care i-au facut rau.

Finalul filmului este deschis, modul de percepere al lui putand modifica cu usurinta interpretarea lui The Hunt.

Mads Mikkelsen face un nou rol excelent dupa acela din A Royal Affair si a devenit deja unul dintre actorii europeni care s-a impus in cinematografia mondiala.

Un subiect despre care ai crede ca ai auzit destule, abordat dintr-o perspectiva noua, o mica comunitate rurala cuprinsa de paranoia, un om caruia nu i se da nicio sansa sa isi apere reputatia, pe scurt The Hunt, un film de vazut.

Nota: 8/10

Hitchcock

Filmul nu parea a promite foarte mult, ba din contra te-ai astepta sa asisti sa o demitizare a maestrului pentru care creatiile vorbesc de la sine. Nu putini sunt cei care il considera filmele lui Hitchcock ca referinta absoluta in materia cinematografiei de suspans si cred ca mai nimeni nu s-a intrebat cum era de fapt omul din spatele acelor idei originale.

Hitchcock nu isi propune sa realizeze o biografie a regizorului, ci se concentreaza pe un singur pasaj, crearea lui Psycho, perioada care se doreste a fi emblematica atat pentru eforturile sale artistice, cat si pentru relatia cu sotia sa. Pentru a conferi un aer cat mai veridic, atat inceputul, cat si sfarsitul filmului sunt realizate in maniera celebrului Alfred Hitchcock Present. Ajuns la deplina maturitate artistica, regizorul cauta un noua provocare, care sa ii confirme inca o data geniul si sa il detaseze de pleiada de tineri aspiranti. O gaseste intr-o carte care ii pica in mana din intamplare, scrisa dupa povestea reala a unui criminal in serie. Filmul pare prea indraznet pentru un Hollywood puternic supus cenzurii in ceea ce priveste scenele de nuditate si violenta. Marile studiouri ezita sa il finanteze, asa ca Hitchcock o face din fondurile proprii, miza devenind nu doar una legata de cariera, cat de starea sa materiala.

Vedem obsesia regizorului pentru perfectiune, celebra scena a dusului fiind rezultatul muncii de zile intregi.

Hitchcock e bantuit de imaginea unei femei blonde perfecte, pe care o cauta in toate interpretele sale principale. Aceasta ii afecteaza relatia familiala, sotia sa Alma simtindu-se data la o parte, senzatie care vine sa creasca frustrarile acumulate de viata profesionala traita in umbra unui sot atat de celebru.

Regizorul nu lasa nimic la intamplare, lucreaza impreuna cu Alma la toate detaliile de montaj si ii instruieste singur pe proprietarii de cinematografe in legatura cu modul in care trebuie promovat Psycho.

Distributia e unul din punctele forte ale filmului - un Anthony Hopkins bun ca de obicei, desi prestatia sa aminteste uneori de elegantul majordom englez, sau de psihopatul din alte filme ale sale. Helen Mirren este excelenta in rolul Almei, iar Scarlett Johansson si Jessica Biel reprezinta cu brio tinerele blonde din fanteziile lui Hitchcock.

Un film care ofera mai mult decat promite, dar care ramane o simpla experienta placuta. Va recomand sa-l vedeti.

Nota: 8/10

CINEPOLITICA - 80 million

80 de milioane. De zloţi. Atât a reuşit să scoată din contul sindicatului Solidaritatea un grup de activişti din Wroclaw în 1981, înainte ca în Polonia să intre in vigoare legea marţială. Astfel a contribuit mişcarea sindicală din Silezia Inferioară la supravieţuirea unuia dintre cele mai interesante fenomene sociale din timpul regimurilor comuniste central si est-europene – Solidarność, sindicatul polonez pornit de Lech Wałęsa la Şantierul Naval Gdansk.

Filmul “80 de milioane”(2011), regizat de Waldemar Krzystek, a fost propunerea Poloniei la Oscaruri în 2013. Nu e o surpriză că nu a câştigat. Şi asta nu pentru că nu ar fi un film bine făcut, foarte amuzant şi alert. Ceea ce este din plin. Dar sunt anumite situaţii cu care rezonezi sau pe care le poţi inţelege doar dacă ai trecut prin ele.

Coada uriaşă de la benzinărie şi şoferii care îşi împing maşinile pentru că nu le-a ajuns benzina cât să-i aducă la pompă. Apartamentele care se dau celor cu rude la partid. Dolarii schimbaţi la colţ de stradă, în ilegalitate. Ultima bucată de şprot şi peştele cu maioneză la conservă. Delicatese ale unei perioade confuze, pendulând între falsă libertate şi teroare ascunsă. Ştirile de la televizor, stâlcite să vină bine pe silueta perversă a stăpânului sovietic. O masă de oameni manifestând pe un pod şi scandând So-li-darność! în timp ce unul dintre manifestanţi explică, cu inocenţă, că podul se poate prăbuşi din cauza rezonanţei. Rock-ul polonez al anilor ‘80. Orchestra Filarmonicii de Stat cântând din solidaritate cu muncitorii, la poarta fabricii din Wroclaw, Simfonia din Lumea Noua a lui Dvorak, in faţa a sute de sindicalişti exaltaţi şi cam buimaci în faţa culturii coborâte în stradă. Greu de înţeles pentru cine a petrecut anii `80 pe alt meridian.

Povestea este inspirată din realitate: trei membri sindicali decid, în 1981, că trebuie să protejeze de guvernul comunist banii strânşi din contribuţii în contul Solidarităţii. Tinerii – trebuie să recunoaştem, şi deştepţi şi frumoşi – aleg calea evidentă, sub ochii vigilenţi ai securităţii: retrag 80 de milioane din cont şi-i ascund la arhiepiscopie. Acţiunea este alertă, plină de umor, inventivitate şi ceva dragoste pe ici pe colo, de condiment. Este o reţetă care nu a dat greş în filmul polonez în general. Plus muzică şi imagine aşa cum trebuie. Dar mai este ceva: ritm şi energie. Valkyriile lui Wagner s-ar fi potrivit mănuşă.

Filmul te molipseşte şi te ridică de pe scaun. Te face să te întrebi ce naiba e aşa special la polonezii aştia de au gasit puterea de a se uni şi de a protesta. 9,5 milioane de membri în 1981. Şi dacă ei au reuşit noi de ce nu? E aerul mai tare, apa mai pură şi bobul de grâu mai dens? Sau am fost aşa de ocupaţi cu pârjolitul holdelor şi secatul fântânilor că ne-am anemiat de tot? Până la urmă şi inamicii îţi şlefuiesc trăsăturile, nu doar prietenii.

În concluzie, merită văzut. Dacă nu din pasiune pentru cinematograful polonez, atunci pentru hazul de necaz şi pentru ce-ar fi fost dac-ar fi fost.

by AwesomeNoise

CINEPOLITICA - Bella Addormentata

Saptamana care a trecut (3-7 aprilie) a fost, cu siguranta, una de mare angajament pentru cinefilul bucurestean. Iar daca printre pasiunile sale include si politica, atunci festivalul Cinepolitica a fost fix ce si-a dorit: filme necomerciale cu subiect mai mult sau mai putin politic, vizionarea exclusivista a unor productii care nu vor mai rula vreodata prin cinematografele noastre, loc in sala berechet. Daca in prima seara, de lansare, Cinema Studio a fost relativ plin, in celelalte au fost mai multe locuri goale decat spectatori. E drept ca festivalul a avut un concurent serios in aceeasi perioada. Iar industria filmului este, pana la urma, o industrie in care box-office-ul programeaza spectatorul de cinema. Dar ce se pierde prin numar, se compenseaza prin fidelitate si calitate, astfel incat publicul Cinepolitica a fost, dupa cum era de asteptat, pe cat de pretentios, pe atat de instruit.

Productia care a deschis festivalul a fost “Frumoasa adormita” (2011) a regizorului italian Marco Bellocchio. Filmul se vrea un eseu despre libertatea individului intr-o lume in care, uneori, decizia asupra vietii proprii nu-i mai apartine. Despre frica de libertate a oamenilor. Despre cat este de dispusa societatea sa accepte drumul individual care nu urmeaza cararile batatorite de grup.

Desi are cateva sclipiri de inteligenta cinematografica de-a dreptul felliniene si castiga din participarea unor actori precum Toni Servillo si Isabelle Huppert, filmul nu reuseste sa coaguleze mesajul si lasa publicul suspendat intre micile drame individuale si esenta intrebarilor despre “lume, viata si tot restul”Regizorul pleaca de la un caz real: Eluana Englaro, o tanara aflata de 17 ani in stare vegetativa in urma unui accident de circulatie, a fost decuplata in 2009 de la instalatia de hrana si apa, la cererea tatalui sau si cu acordul Curtii de Apel din Milano. Deloc surprinzator si suparator de familiar, cazul a fost transformat intr-un circ public in care societatea consumatoare de drame TV este divizata si fiecare dintre parti considera ca este detinatoarea adevarului suprem, drept pentru care aduce si argumente mai mult sau mai putin valide. Desigur, nimanui nu-i pasa de ce ar vrea Eluana daca ar putea vorbi. Hilar este momentul in care Silvio Berlusconi isi exprima opozitia fata de decuplarea Eluanei intrucat “arata bine, are si ciclu menstrual”.

Insuficient exploatata, povestea care ar fi putut fi nucleul unui film puternic este substitutita de o serie de mici istorioare, secvente din viata unor personaje mai mult sau mai putin afectate de ce i se intampla tinerei.

...O fosta actrita de teatru care nu poate sa treaca pe langa o oglinda fara sa se priveasca in ea, cu o fiica in coma, un sot cvasi-inexistent si un fiu oedipian care o idolatrizeaza si ar face orice pentru ca ea sa revina in teatru.  

...Un senator cu probleme de constiinta dar cu un trecut intunecat si o fiica ce il respinge, crezand ca va vota pentru eutanasie, asa cum vrea partidul.

...O tanara in sevraj care isi doreste sa se sinucida dar pe care o impiedica medicul providential, omul cu misiunea de a salva umanitatea, amandoi condusi, de fapt, de nevoia de atentie si de falsitatea dorintei de moarte / viata.

...Un tanar maniaco-depresiv si fratele sau, dependent de rolul de gardian, care isi indeparteaza proaspata cucerire feminina pentru ca are o menire mai presus de trivialitatile zilei: aceea de a-si scoate fratele din belele.

Exista ceva in toate aceste personaje care le face neverosimile, exact ca o orchestra care da impresia ca vrea sa cante in falset dar de fapt nu a nimerit masura.

Dintr-un anumit punct de vedere, marele merit al acesti film este ca nu inclina balanta nici pro nici contra eutanasiei asistate. Pe de alta parte, daca ar fi facut acest lucru, cu siguranta i-ar fi fost benefic: s-ar fi vorbit mult mai mult despre el. Asa…

Una peste alta, “Frumoasa adormita” este ca o cafea cam rece: o bei la tigara de dimineata, dar nu o ceri si pe a doua.

Cronica scrisa de AwesomeNoise, "trimisul special" al www.cafeacutaifas.ro

la festival.

Idiotul - Dostoievski

Reintoarcerea la clasici e de multe ori o gura de aer proaspat. Vanam trenduri si curente noi, dar de multe ori nu avem satisfactia unei carti bine scrise.

E dificil sa incerci sa rezumi Idiotul in cateva fraze, pentru ca nu ai cum sa surprinzi complexitatea sa si inevitabil prezinti cartea strict subiectiv, desi multe dintre pasaje pot fi vazute din foarte multe unghiuri.

Imi place ca Dostoievski prezinta pana in cel mai mic detaliu fiecare personaj, aducandu-l in centrul atentiei pentru putin timp, desi rolul sau ulterior va fi total marginal sau constituie o simpla aparitie episodica. Citind cartea ai de multe ori impresia ca asisti la un roman scris special pentru a fi ecranizat, sau jucat pe scena. Afluenta personajelor, modul in care intra si ies din scena, atentia la detaliile de decor, la interactiunea dintre acestea sunt elemente care conduc catre aceasta perspectiva. Poti sa vizualizeze scenele foarte bine, aproape te simti martor al lor, ca si cum ai avea propriul tau colt de salon din care asisti la schimbul de replici.

Idiotul este de fapt un print - Lev Nikolaevici Miskin, care revine in Rusia dupa multi ani de tratament in Elvetia. Rupt de realitatea aristocratiei ruse din secolul XIX, de contactul cu civilizatia mai bine spus, Miskin vede totul intr-un mod absolut inocent. Nici chiar mostenirea pe care o primeste nu-i schimba stilul de viata.

Miskin pare indragostit in acelasi timp de doua femei - Nastasia Filippovna, o femeie admirata pentru frumusetea sa, pe care stie foarte bine sa o foloseasca inclusiv in interes material si Aglaia Ivanovna, o adolescenta de familie buna, de o frumusete sclipitoare, cu un temperament foarte dificil si egoist.
Dragoste poarte este prea mult spus, Miskin nu pare a avea fata de ele o pasiune carnala si nici nu da semne ca ar aprecia in mod deosebit comportamentul si ideile lor. Mai degraba e vorba de relatii strict platonice, pornite din intelegere si uneori chiar din mila.
Vazut ca un idiot, printul este de fapt un fin observator al psihicului uman, capabil sa ii inteleaga pe toti, mai presus de propriile nevoi si este dispus sa ofere iertarea sa chiar si acolo unde nu este cazul.
Miskin ramane un personat insolit chiar si pentru secolul XIX, un naiv care crede ca toti au ganduri la fel de pure ca ale sale si ca societatea inalta se rezuma la dialoguri filosofice care nu au niciun fel de substrat relational.
Cred ca Idiotul merita citita si chiar daca tinzi sa fii descurajat de dimensiunea cartii, vei fi cu siguranta rasplatit  de complexitatea personajelor, care sunt parte a unei desfasurari alerte care iti da voie cu greu sa lasi cartea din mana. O recomand.

Ines a sufletului meu - Isabel Allende

Nu va lasati inselati de titlu, nu avem de-a face cu un roman de dragoste, ci mai degraba cu unul istoric. Allende se documenteaza si reuseste sa creeze o istorie romantata a cuceririi Chile-ului de catre conchistatorii spanioli.

In bunul stil al autoarei, romanul are un fir narativ amplu, bine abordat, numai bun pentru o lectura antrenanta.

Ines Suarez este o cusatoreasa spaniola, cu un temperament usor razvratit pentru vremurile conservatoare ale secolului al XVI-lea. Se casatoreste cu un barbat a carui singura calitate pare maiestria sexuala, pe care nu ezita sa o imparta cu Ines si cu o multime de alte femei. Acesta pleaca in Noile Indii, atras de bogatia lor. In lipsa unui semn de la barbatul sau, Ines porneste in cautarea sa. Dupa cateva luni pe mare, in care trebuie sa faca fata foamei, dar si asalturilor echipajului, femeia ajunge in America de Sud, unde afla insa ca sotul sau pierise in lupta.

Destinul o aduce in preajma nobilului hidalgo Don Diego de Valvidia, alaturi de care porneste in cucerirea Chile-ului. Cartea este plina de scene de razboi. Amanta, bucatareasa, croitoreasa, dar si razboinica atunci cand e nevoie, Ines devine adevarata Guvernatoare a nou infiintatului oras Santiago.

Cand Guvernatorul Peru-ului, reprezentantul regelui Spaniei in America de Sud ii cere lui Diego sa o paraseasca pe Ines, datorita faptului ca acesta era deja insurat, iar adulterul nu era tolerat, acesta o face insa ii ofera femeii posibilitatea de a ramane in Santiago prin casatoria cu un alt barbat. Apropierea de Rodrigo de Quiroga este una fireasca. La randul sau acesta devine Guvernator, iar Ines isi intareste pozitia de intemeietoare a statului Chile.

Cartea abunda in scene de lupta si reflecta destul de bine cruzimea prin care spaniolii au reusit sa stapaneasca noile teritorii. Populatia locala, desi crease o civilizatie dezvoltata, era mai degraba naiva si ospitaliera, fiind o prada relativ usoara. Chiar si triburile razboinice nu au reusit sa reziste dotarii superioare a spaniolilor.

Ines a sufletului meu nu cladeste personaje atat de complexe ca in Portret in sepia, insa ramane o lectura placuta, mai ales pentru pasionatii de romane istorice. 

Luni de fiere - Pascal Bruckner

Luni de fiere nu e o carte pentru oricine. Daca insa nu esti unul dintre conservatorii aceia rigizi care nu poate accepta trairile si experientele altora fara sa incerce sa se identifice cu ei, cartea este cu siguranta o lectura interesanta.

Nu poti sa rezumi Luni de fiere la simpla pornografie, pentru ca pasajele, oricat de explicite ar fi, sunt de fapt o minutioasa descriere facuta prin prisma personajului principal, care detasat de pasiunea exaltanta a relatiei reuseste acum sa vada resorturile care au dus la consumarea ei.

Didier si Beatrice, un cuplu de tineri intelectuali francezi pleaca in concediu in India. Pe vaporul spre Istanbul ii cunosc pe Franz, un invalid si pe seducatoarea sa sotie Rebecca. Franz ii povesteste lui Didier relatia despre relatia lor, acesta din urma fiind lasat sa inteleaga ca va primi in schimb o aventura cu aceasta.

Povestea lui Franz si a Rebeccai pare a fi la inceput povestea de dragoste a oricarui cuplu. Se intalnesc intamplator pe strazile Parisului, atractia dintre ei conducand la o relatie de durata care inlatura orice obstacol, chiar si pe acela al claselor sociale diferite din care proveneau si a cercurilor total diferite pe care le frecventau. O poveste de dragoste, sau poate doar o puternica atractie erotica, traita intens, cu nopti intregi de sex, cu perioade lungi de izolare a celor doi  dedicate doar sexului, jocurilor erotice dintre cele mai ciudate, ajungand pana la urofilie si scatofilie, sau sex in locuri publice, ale carui semne erau evidente ulterior tuturor. Povestea lor de dragoste se consuma, ajungand la punctul in care Didier vede monogamia ca pe un lucru insuportabil, pana la punctul in care orice alta femeie ar fi mai buna doar pentru ca este ceva nou. Didier incearca sa scape de femeia pe care o iubea atat de mult si o pedepseste pentru dragostea pe care ea i-o poarta, decaderea fizica si morala a Rebeccai devenind absolute. Mai departe insa situatia se va inversa.

Povestea celor doi conduce la evidentierea faptului ca Didier si Beatrice sunt departe de a fi cuplul perfect care parea.

Sa spui ca este analizata in detaliu criza cuplului modern este poate prea mult, dar cu siguranta cuplulului modern ii place sa isi provoace propria criza, asa cum observa si autorul. Merita sa citesti Luni de fiere, o carte care abordeaza intr-un mod original problemele unui cuplu.